Vâlcea în perioada „statului naţional legionar” (1940-1941)

La 3 septembrie1940, a început însă „revoluţia” legionară, de fapt o încercare de lovitură de stat: legionarii au întreprins atacuri armate asupra instituţiilor de stat şi a unităţilor militare din Bucureşti şi din alte oraşe mari ale ţării, soldate cu numeroase victime. Era absolut necesară o guvernare de mână forte, care să pună capăt răzmeriţei legionare, să garanteze frontierele ţării şi să pregătească refacerea unităţii naţionale. În ziua de 4 septembrie, generalul a mers la Palat, unde a avut o conversaţie de 3-4 ore cu regele. La 5 septembrie 1940, regele i-a încredinţat generalului formarea noului guvern, acordându-i puteri dictatoriale. Mihai I rămânea, totuşi, cu prerogative importante: era capul oştirii şi îl numea pe primul ministru[2]. S-a inaugurat un condominium de putere între Ion Antonescu şi legionari, pe 14 septembrie 1940, România fiind proclamată „stat naţional legionar”.

Problema legionară. În cele patru luni ale regimului Sima-Antonescu, judeţul Vâlcea s-a confruntat cu o serie de probleme. Prima dintre acestea era chiar chestiunea legionară. În septembrie 1940, la Vâlcea devenise prefect legionarul Victor Bărbulescu, iar ca primar al Râmnicului a fost numit doctorul, legionar şi el, Dumitru Negoescu. Legionarii vâlceni au scos imediat şi o gazetă, numită “Slovar”, cu semnăturile lui Victor Bărbulescu, dr. Fluor D. Rădulescu, Constantin Popian ş. a.; din 11 octombrie 1940, publicaţia îşi adaugă subtitlul „Isvod de gând şi suflet românesc”[3]. Cea mai mare parte a presei locale a trecut, ca de obicei, de partea puterii, salutând noul regim

Primul lucru făcut de legionarii vâlceni, a fost reabilitarea camarazilor lor ucişi cu ocazia represaliilor organizate de către guvernul Argetoianu, în septembrie 1939 – în urma asasinării lui Armand Călinescu. Solemnitatea s-a desfăşurat la cimitirul Cetăţuia, preotul Gheorghe Doară vorbind despre „jertfa legionarilor căzuţi, care au dat triumful şi învierea neamului” [4]

Problema evreiască. În 1940, în oraşul Râmnicu-Vâlcea trăiau 187 de evrei. Mulţi dintre aceştia participaseră la Războiul de Întregire dintre anii 1916-1918, alţii erau urmaşii unor evrei care muriseră pe front. După proclamarea statului naţional-legionar, se declanşează acţiunea de “românizare” a instituţiilor. Comerţul deţinut de negustorii evrei primeşte lovituri puternice: în Râmnicu-Vâlcea, au fost preluate 11 magazine ale evreilor, aceştia fiind deposedaţi de bunuri, fiind obligaţi să semneze de cedare a bunurilor cu forţa. Din patrimoniul lor, s-a format (la 20 decembrie 1940) cooperativa legionară „Dezrobirea”, care va fi condusă de  Victor Belici şi Victor Păunescu. Era oferită însă o sumă de bani drept despăgubire, dar aceasta  era foarte mică.

În martie 1941, Cabinetul de instrucţie al Tribunalului Vâlcea a anchetat cazurile de expropriere a comerţului evreiesc. Au fost cercetaţi o serie de legionari: Petre Duţu, Nicolae Cerbu, Lică Recea, Aurel Pop, Adam Stăviloiu, Ion Veber, Ioan Braşoveanu, Constantin Popescu, Ilie Tudor, care, evident, au negat folosirea violenţei sau a ameninţării cu moartea a negustorilor evrei. Evreii păgubiţi nu au mai primit nimic înapoi, procesele durând însă până la  naţionalizarea comunistă din 1949.

Concomitent cu această acţiune de „românizare” a comerţului vâlcean, evreii  au suportat şi alte soiuri de persecuţii: exceptarea lor de la unele slujbe, deplasări în alte localităţi doar cu aprobarea Siguranţei, interdicţia cumpărării de alimente înainte de ora 10, confiscarea radiourilor lor etc. Partea paradoxală a acestei din urmă măsuri, a fost că trebuiau confiscate şi aparatele de radio ale cetăţenilor români căsătoriţi cu evreice! O urmare tragică a acestei situaţii, a fost aceea că Fucs Carmen (evreică), soţia colonelului Fucs, comandantul Şcolii de Geniu Râmnicu-Vâlcea, s-a sinucis pentru a nu afecta cariera soţului său[5]!.

Este semnificativ faptul că, la primirea ordinului de internare a evreilor şi ţiganilor în lagăre sau în Transnistria, după ce s-a consultat cu şefii comunităţii evreieşti – Moritz Lobel şi Sami Stern (preşedintele şi, respectiv, secretarul comunităţii), şeful Siguranţei vâlcene – Serghie Iandola a raportat Inspectoratului Regional de Poliţie Craiova că nu existau evrei care să fie internaţi în lagăr.

Problema germană. La 10 octombrie 1940, a început intrarea trupelor hitleriste în România, pe baza  „garanţiilor” din 30 august 1940 privind noile graniţe. Unele unităţi germane au fost cantonate, o perioadă, şi la Râmnicu-Vâlcea[6]. În oraş, a existat chiar un comandament german – D.A.K. 503, cu un număr mic de ofiţeri şi subofiţeri. La 9 noiembrie 1940, a luat fiinţă Grupul Etnic German din România, condus de Andreas Schmidt, cu sediul central la Braşov. El avea trei organizaţii regionale. Una dintre acestea era la Sibiu, denumită Kreiss-Sibiu; printre grupele locale ale acesteia, se număra şi cea din Râmnicu-Vâlcea, condusă de Arthur Handel, care a înfiinţat un soi de impozite („cotizaţii”) conaţionale.

În Râmnicu-Vâlcea, existau mari întreprinderi industriale care aveau patroni germani: Fabrica de dopuri din plută a lui Alois Langfeld, Fabrica de mobilă a Josefinei Dietrich (unde au lucrat Iosif Himler şi Mişu Stănculescu, vechi membri ai partidului comunist din judeţ!), Fabrica de mobilă „Fraţii Gundisch” (unde lucrau Bădică Marinescu şi Petrică Ion – ajunşi după 23 august 1944, membri marcanţi ai PCR, unul – şef de cadre la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, iar celălalt – preşedintele Sfatului Popular Râmnicu-Vâlcea), Moara Gheltsch a lui Emil Gheltsch, o moară modernă, a doua din ţară după cea a lui Barbu Drugă din Craiova. După război, majoritatea acestor germani au fost internaţi în lagăre şi li s-au confiscat bunurile, iar apoi au fost trimişi la muncă forţată în U.R.S.S.[7]

Problema economică. Principala grijă a administraţiei judeţene legionare, a fost să asigure hrană populaţiei grav ameninţate de seceta din vara anului 1940 şi de distrugerea legăturilor economice, datorată  mutilărilor teritoriale din acel an. În judeţ, s-au însămânţat peste 16.500 ha grâu de primăvară, faţă de 10.000 ha în anul 1940. Pentru prima dată în istoria judeţului, era forţată cultura grâului, judeţul „mergând” până atunci pe porumb şi pe pruni. Cum recolta anului 1940 fusese compromisă, în Vâlcea  s-au adus 16.000 vagoane de porumb, 1.860 vagoane grâu şi 40 vagoane de cartofi, 4 vagoane de fasole şi 1 vagon de ceapă. O contribuţie substanţială a avut-o Federala „Cozia”, condusă acum de preşedintele A. Hanciu şi vicepreşedintele Al. Răducănoiu[8]. În felul acesta, locuitorii judeţului nu au suferit de foame.

Problema socială. Cutremurul din 9/10 noiembrie 1940, n-a afectat prea mult Vâlcea. Locuitorii judeţului subscriu, însă, cu mult elan, în cadrul acţiunii  iniţiate de „Ajutorul legionar”, care venea în sprijinul  celor sinistraţi. Instituţia „Ajutorul Legionar” fusese înfiinţată la 26 septembrie 1940, în frunte cu Ilie Gârneaţă, comandant al Bunei-Vestiri, cu scopul ajutorării refugiaţilor din Ardeal, Basarabia, Bucovina şi Cadrilater, dar a avut o contribuţie importantă şi la ajutorarea  sinistraţilor de la cutremur şi a săracilor în general.

Prefectul Victor Bărbulescu a ordonat închiderea bâlciurilor şi cârciumilor până la dată de 15 noiembrie 1940 şi înfiinţarea unei cantine legionare[9]. Ţara trecea prin momente de austeritate şi judeţeul Vâlcea nu putea face abstracţie de acest lucru.

Problema morală. Dorind să se prezinte în faţa societăţii ca un regim justiţiar şi moral, legionarii au făcut anchete privind guvernarea anterioară. În acest context, fostului rezident regal Dinu Simian i s-a instrumentat un proces, în solidar cu inginerul Constantin D. Constantinescu care, în calitate de şef al serviciului drumuri al judeţului Gorj, păgubise – prin delapidare – statul cu suma de 504.682 lei. Lui Simian i s-a pus sechestru pe avere, pe motiv că era răspunzător „civilmente” cu fostul său subordonat. Simian îşi dă în judecată fostul subordonat, dar până la 3 ianuarie 1941, averea sa imobiliară din Dealul Malului, de lângă Râmnicu-Vâlcea, care era de 7,5 hectare, este ipotecată. În acelaşi timp, soţia sa Constanţa (născută Bejan) a trebuit să dovedească cu un act dotal averea adusă în momentul căsătoriei cu Dinu Simian (o casă cu două etaje, în care se afla o farmacie). Simian a fost nevoit să vină la Râmnicu-Vâlcea, căci între timp se mutase la Bucureşti[10].

Ecourile rebeliunii legionare, la Vâlcea. Antonescu privea cu neîncredere experienţele de guvernare ale Legiunii. Neînţelegerile dintre el şi legionari au apărut foarte repede. Excesele Gărzii i-au făcut  pe germani să-i sacrifice pe camarazii lor de ideologie, preferând să acorde încredere militarilor, deci lui Antonescu. Siguri însă de victorie, legionarii au început rebeliunea la Bucureşti, în dimineaţa zilei de 21 ianuarie 1941, baricadându-se în clădirile publice pe care la controlau, ocupând Radiodifuziunea şi unele primării de cartier, angajându-se la lupte de stradă.

La Vâlcea, semnalul rebeliunii l-a dat Seminarul „Sf.Nicolae”, condus de preotul legionar Gheorghe Doară. Un alt lider legionar a fost preotul „spiritual” Rădulescu. În afara faptului că au încercat instituirea stării de asediu şi au pus megafoanele să urle lozinci legionare, alte incidente, însă, nu au mai fost. Preoţii amintiţi ameninţau cu asaltul Prefecturii şi cu marşuri ale elevilor. Semnalul rebeliunii a fost transmis apoi la Liceul „Alexandru Lahovari”, unde un oarece sprijin venea de la profesorul de desen Emil Ştefănescu, legionar şi el. Liceul fusese  „contaminat” de legionarism prin profesorii Marin Trincă, Vasile Nicolau şi soţia sa (născută Roşculeţ), dar „legionarii” de aici au rămas liniştiţi, preferând… să-şi facă orele. Judele de instrucţie, un anume Dănuleţ, legionar şi el,  a clasat  cazul[11]. Rebeliunea din Bucureşti şi din restul ţării a fost reprimată repede; la Vâlcea, este arestat  legionarul Victor Medrea de la Voineasa, şeful protocolului legionar pe ţară[12]. La 27 ianuarie 1941, se constituia un guvern nou, aproape numai din generali, iar la 14 februarie, “statul naţional-legionar” era abrogat. Dacă n-ar fi existat greşelile fundamentale pe care le-am enumerat (antisemitismul şi politica de eliminare, cu revolverul, a adversarilor politici), guvernul legionar ar fi rămas în istorie, probabil, drept un guvern acceptabil.